Nu mică îmi este mirarea când văd poza cu jumătate din lucrarea mea de diplomă expusă în casa scărilor la Ministerul Justiției. Primul meu gând a fost negativ: cum de și-au permis să facă asta fără măcar să mă anunțe? Știu că lucrarea este proprietatea instituției de învățământ iar eu nu am nici un drept asupra ei așa că m-am liniștit. Lucrarea este “copilul meu ” care a rămas instituționalizat și pe care l-am abandonat cu bună știință în anul în care am terminat facultatea, neputând să o iau decât peste un an. Nu am mai luat-o. Și precum copiii frați instituționalizați sunt despărțiți la un moment dat așa s-a întâmplat și cu lucrarea mea. Rămân și mai surprinsă când văd cealaltă jumătate a lucrării expusă cu susul în jos pe casa scării Ministerului Educației! Este adevărat, am conceput lucrarea ca două piese distincte care puse împreună capătă o anumită semnificație pe care mi-am construit ansamblul.
Ce ar fi dacă am lua masa tăcerii și am muta-o în alt loc și scaunele la fel? Desigur, fiecare ar putea sta foarte bine și în alt context, dar opera de artă inițială se pierde dând naștere altor două cu semnificații diferite.
După ce am vorbit cu persoana care a făcut acest lucru și mi-a explicat contextul m-am liniștit. Este pentru mine o lecție de asertivitate pe care nu o puteam primi mai bine de atât. Iar faptul că a fost expusă cu susul în jos, și ciopârțită nu o golește de conținut ci din contră, ea capătă noi valențe pe care, orbită de mesajul pe care am vrut eu să-l transmit, nu le-am putut vedea. Oare nu este asta cea mai mare validare a valorii universale a unei opere de artă?
Le mulțumesc pentru considerare!
Comentários